La început de noiembrie, în Ardeal, se face curat și în locurile unde nimeni nu mai locuiește cu trupul. Se smulg buruienile, se adună frunzele, se șterg pietrele și se așază florile. Spre seară, se aprind lumânările.
Privit de departe, cimitirul pare o așezare care tocmai și-a aprins ferestrele.
Este Luminația, sărbătoarea care îi adună pe cei vii la mormintele celor din familie. Păstrată în numeroase comunități din Transilvania, Banat și Maramureș, ea face din începutul lui noiembrie un timp al vizitelor, al rugăciunii și al pomenirii. Cimitirul devine locul în care rudele se întâlnesc, iar numele celor morți se aud din nou rostite de oameni care i-au cunoscut.
În calendarul romano-catolic, 1 noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinților, iar 2 noiembrie este Pomenirea tuturor credincioșilor răposați. Luminația, așa cum este trăită în comunitățile noastre, se leagă de aceste zile, cu date și obiceiuri care diferă local.
Istoria ei transilvăneană vorbește despre conviețuire și despre felul în care o tradiție trece dintr-o comunitate în alta. Preotul Anton Rus arată că obiceiul serii de 1 noiembrie s-a răspândit între greco-catolicii transilvăneni și a fost preluat și de unele comunități ortodoxe.
La Blaj, în 1908, un autor din publicația „Unirea” consemna cu nemulțumire „luminaţia neobișnuită din cimiter”. Îl deranja adoptarea unei datini apusene în locul pomenirii prevăzute de propriul ritual. Mărturia surprinde un obicei care își făcea loc în viața comunității, înainte de a deveni, pentru generațiile următoare, ceva firesc.
Și tradițiile au nevoie de timp pentru a ajunge moștenire. Ceea ce o generație privește cu suspiciune poate deveni, pentru nepoți, felul în care s-au făcut lucrurile dintotdeauna.
În pregătirea Luminației, grija precedă lumina. Mai întâi trebuie să ajungi acolo, să vezi ce a stricat vremea, să îndepărtezi uscăturile, să faci loc florilor. Memoria cere timp și muncă. Uneori, cere o găleată cu apă și o pereche de mâini înroșite de frig.
Mărturiile culese de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău arată cât de diferit poate fi păstrată sărbătoarea. La Biușa sunt descrise morminte pline de lumânări, rugăciuni și daruri împărțite. În Zăuan, o relatare din 2023 consemnează pomenirea pe 2 noiembrie, cu flori și coroane, dar fără un obicei local al aprinderii lumânărilor.
Din Biușa vine și această explicație, simplă și lipsită de solemnitate forțată: „Îi o bucurie că petreci cu cei plecați și le aduci și lor lumina”. Mărturia îi aparține Liviei Fărcaș și a fost consemnată în 2023.
A petrece cu cei plecați. Expresia lasă loc unei apropieri pe care limbajul oficial al comemorărilor o pierde adesea. Cineva vine în vizită, stă o vreme și aduce ceva.
În tradiția creștină, lumânarea însoțește rugăciunea pentru cel mort. În relatările populare despre Luminație apar și credințe potrivit cărora lumina călăuzește sufletele și le ajută să-și găsească drumul. Aceste înțelesuri circulă în variante locale și aparțin imaginarului popular al sărbătorii.
Privită simbolic, flacăra este și urma unei prezențe. Cineva a venit până la această piatră. A citit numele, a îndreptat o floare, a ferit fitilul de vânt.
Pentru cel care aprinde lumânarea, numele de pe cruce poate încă să aibă o voce. Poate să însemne felul în care bunica frământa aluatul, mersul unui bunic, o haină purtată ani întregi sau o vorbă repetată până când a intrat în vocabularul familiei.
Asemenea lucruri nu încap în inscripțiile funerare. Le poartă cei vii.
De aceea, Luminația poate fi citită și ca un ritual al apartenenței. Între numele de pe cruci se află oameni de la care au rămas case, pământuri, unelte, fotografii, caiete și deprinderi. De la alții au rămas întrebări, rupturi sau tăceri pe care familia încă le ocolește. Moștenirea vine cu toate acestea.
La mormânt ne întâlnim și cu locul nostru în această succesiune. Înaintea noastră au fost oameni care au ținut casa, au crescut copii, au muncit și au luat hotărâri ale căror urmări ajung până la noi. Unele ne-au ajutat. Cu altele încă negociem.
Poate tocmai de aceea gesturile Luminației sunt atât de concrete. Cureți un loc. Aduci flori. Aprinzi o lumânare. Faci pentru cel mort ceva ce încă stă în puterea ta.
La plecare, cimitirul rămâne cu luminile aprinse. Cei vii se întorc acasă, unde îi așteaptă treburile serii și ziua de mâine.
În urma lor, pe morminte, flăcările mai ard o vreme. Semnul că cineva a trecut pe acolo și a stat.
Surse și bibliografie
Olimpia Mureșan, „Luminația sau Ziua Morților”, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Material cu mărturii din Biușa și Zăuan, consemnate în 2023.
Pr. dr. Anton Rus, „Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [14]. Ziua Morților”, e-communio, 1 noiembrie 2021.
Radio România Antena Satelor, „Luminațiile — ziua în care cimitirele se luminează”, 1 noiembrie 2018.
Notă: mențiunea din „Unirea”, Blaj, 1908, nr. 44, p. 369, este reprodusă prin studiul lui Anton Rus; numărul original nu a fost consultat direct. Lectura simbolică a gesturilor și reflecțiile despre memoria familială aparțin articolului.