La sfârșitul lui septembrie, lupul cobora din poveste și intra în calendar.
Între 26 și 28 septembrie, în lumea pastorală românească erau ținuți Berbecarii: trei zile primejdioase, dedicate protejării turmelor și, mai ales, a berbecilor. Nu era o sărbătoare a petrecerii, ci una a opririi. Omul își lăsa lucrul deoparte, își închidea gospodăria și avea grijă să nu provoace, nici măcar simbolic, animalul pe care nu-l putea stăpâni.
Lupul nu trebuia chemat. Nici cu acul, nici cu mătura, nici cu focul dat peste prag.
Cine erau Berbecarii
Berbecarii erau cunoscuți mai ales în mediile pastorale, cu atestări puternice în Banat. În calendarul popular, zilele de 26–28 septembrie apar și sub numele de Filipi, reprezentări mitice considerate patroni ai lupilor.
Filipii nu trebuie înțeleși ca niște sfinți în sens bisericesc. Ei aparțin acelui strat al credințelor populare în care sărbătoarea creștină, observația naturii și frica păstorului se suprapun până când nu mai pot fi despărțite cu bisturiul. Biserica prăznuia în această perioadă Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul; satul, în schimb, știa că lupul se apropie de turmă.
Berbecarii sunt numiți și primii Filipi de Toamnă, înaintea grupului mult mai cunoscut al Filipilor din noiembrie. Ei deschid astfel un timp dominat de lup, care va continua prin Lucin, Sâmedru, Filipii cei Mari și Sântandrei.
Nu era un singur „Paște al lupilor”, cum simplifică uneori internetul. Era o întreagă geografie de zile periculoase, răspândite de-a lungul anului, dar concentrate mai ales toamna și iarna, când animalul devenea mai prezent în viața comunităților pastorale.
De ce tocmai berbecii
Numele sărbătorii spune direct ce trebuia apărat. Berbecii reprezentau forța de reproducere a turmei și, implicit, continuitatea gospodăriei. Pierderea lor nu însemna numai moartea câtorva animale, ci slăbirea întregului ciclu pastoral.
Într-o lume în care bunăstarea familiei putea depinde de turmă, lupul nu era un personaj decorativ și nici o metaforă romantică. Era o prezență concretă, capabilă să lase gospodăria mai săracă înainte de venirea iernii. De aceea, protecția animalelor nu se făcea doar prin strajă, câini și împrejmuiri. Se făcea și prin respectarea timpului sacru.
Omul tradițional nu încerca să distrugă puterea lupului. Încerca să negocieze cu ea.
Ce nu se făcea în zilele Berbecarilor
În cele trei zile erau respectate mai multe interdicții:
- nu se cosea;
- nu se împungea în piele;
- nu se măcina;
- nu se mătura;
- nu se dădeau lucruri cu împrumut;
- nu se dădea foc din casă.
La prima vedere, lista pare o colecție de superstiții fără legătură. În logica magică a satului, însă, gesturile se leagă perfect.
Acul sau obiectul care străpungea pielea putea reproduce, prin asemănare, colții care străpungeau trupul animalului. Moara zdrobea, iar mătura tulbura și scotea lucrurile din hotarul lor. Împrumutul deschidea casa către exterior, în timp ce focul dus peste prag însemna cedarea unei părți din puterea protectoare a gospodăriei.
Nu putem afirma că fiecare comunitate explica interdicțiile în exact acești termeni. Semnificația lor se citește însă în mecanismul general al magiei simpatetice: ceea ce faci în gospodărie se poate repeta asupra turmei. Gestul mic devine model pentru nenorocirea mare.
Mai ales „împunsul în piele” era evitat. Nu fiindcă lupul ar fi avut nevoie de permisiunea acului pentru a ataca, ci pentru că omul se temea să nu-i arate drumul.
De ce nu se dădea foc din casă
Interdicția de a da foc altuia apare în mai multe sărbători populare. Focul vetrei nu era doar o unealtă casnică, ci centrul viu al locuinței: lumină, hrană, căldură și protecție.
A-l scoate din casă într-o zi primejdioasă putea însemna să slăbești hotarul protector al familiei. Odată cu jarul, norocul și siguranța gospodăriei puteau pleca și ele. Iar într-o sărbătoare dedicată apărării de lup, nimeni întreg la minte nu lăsa poarta nevăzută deschisă și apoi se mira că intră noaptea.
Legătura dintre Tecle și Berbecari
Cu numai două zile înainte, la 24 septembrie, erau ținute Teclele Berbecilor, o altă sărbătoare temută pentru foc și pentru atacurile lupilor asupra turmelor.
Teclele și Berbecarii nu sunt două lumi separate. Ele aparțin aceluiași prag de toamnă, când activitățile pastorale se schimbă, nopțile cresc, iar apropierea sezonului rece face lupul mai vizibil și mai periculos.
În unele surse și variante locale, numele și datele se suprapun. Tocmai această instabilitate este firească într-un calendar transmis oral. Satul nu lucra cu ediții standardizate și tabele impecabile. Lucra cu memorie, teamă și repere locale.
Esența rămâne însă aceeași: în jurul sfârșitului de septembrie se forma un interval ritual de protecție a berbecilor și oilor. Teclele avertizau. Berbecarii prelungeau interdicția.
Lupul, stăpânul hotarului
În imaginarul tradițional românesc, lupul nu este doar fiara pădurii. El păzește și încalcă hotarele, vede ceea ce omul nu vede și apare în momentele de trecere: între anotimpuri, între lumea satului și sălbăticie, între viață și moarte.
De aceea, sărbătorile lupului se adună în jurul pragurilor calendaristice. Toamna, când pământul se închide și turma se pregătește să coboare, hotarul dintre spațiul omului și cel al fiarei devine mai subțire.
Berbecarii nu sunt o celebrare a lupului în sensul modern al cuvântului. Sunt recunoașterea autorității sale. Pentru trei zile, omul încetează să se comporte ca și cum lumea i-ar aparține în întregime.
Nu vânează simbolic lupul. Nu-l insultă. Nu-l provoacă. Își ține mâinile acasă și așteaptă să treacă primejdia.
După Berbecari începe Nunta Oilor
Berbecarii nu trebuie confundați cu Nunta Oilor. În calendarul popular consemnat de Institutul Național al Patrimoniului, Berbecarii sunt ținuți între 26 și 28 septembrie, iar perioada numită Sân-Mihai, Vara lui Mioi sau Nunta Oilor începe la 29 septembrie și continuă până la 14 octombrie.
Succesiunea este însă semnificativă. Mai întâi, turma este ferită de lup. Apoi începe timpul împerecherii oilor, de care depinde sporul de anul viitor.
Înaintea fertilității stă protecția. Înaintea nunții, hotarul trebuie păzit.
Ce ne spun astăzi Berbecarii
Astăzi, cele trei zile au rămas mai ales în calendarele etnografice. Nu mai oprim moara, iar focul trece pragul sub forma unei brichete fără ca nimeni să se teamă că lupii au primit adresa gospodăriei.
Dar sărbătoarea păstrează o idee pe care lumea modernă o suportă greu: omul nu controlează totul.
Pentru păstori, lupul era adversar, dar și putere a naturii. Nu putea fi scos din lume printr-o poruncă. Putea doar fi ținut la distanță prin vigilență, respect și oprirea temporară a gesturilor obișnuite.
Berbecarii marchează trei zile în care satul își amintea că dincolo de focul vetrei începe o lume care nu-i cere omului voie să existe.
Iar lupul, spre deosebire de om, nu uită niciodată unde se termină gardul.
Surse și bibliografie
- Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Editura Paideia, București, 2001.
- Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2009.
- Iuliana Băncescu (coord.), Obiceiuri tradiționale din România – Sărbători în imagini, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, 2006.
- Rodica Colta, Sărbători și datini de peste an. O anchetă transfrontalieră asupra culturii tradiționale, Editura Etnologică, 2017.
- Institutul Național al Patrimoniului, „Berbecarii, Filipii (Adormirea Sf. Ioan Evanghelistul)”.
- Gabriela Rusu-Păsărin, „Berbecarii și Haritonul”, Radio România Regional.