Pe 24 septembrie, în calendarul creștin este prăznuită Sfânta Tecla, întâia femeie martiră. În calendarul popular românesc însă, ziua capătă o înfățișare mult mai neliniștitoare.
Aici nu întâlnim o singură sfântă, ci Teclele: reprezentări mitice primejdioase, legate de foc și de lupi.
Era una dintre acele zile în care omul nu încerca să învingă pericolul. Îl ținea departe prin nemișcare, interdicție și respect.
Cine erau Teclele?
Etnologul Ion Ghinoiu descrie Teclele drept reprezentări mitice rele, aducătoare de foc și lupi, celebrate mai ales în comunitățile pastorale.
Numele și data sărbătorii au fost preluate de la Sfânta Muceniță Tecla, însă în spatele lor se recunoaște un strat mai vechi de credințe. În mentalitatea populară, sărbătoarea nu mai aparține unei singure figuri creștine. Tecla devine Teclele, o pluralitate de puteri nevăzute care trebuiau îmbunate și ținute la distanță.
Această trecere de la singular la plural nu este întâmplătoare. Calendarul popular a transformat adesea numele sfinților în ființe mitice cu atribuții proprii. Ele puteau apăra gospodăria, dar o puteau și pedepsi dacă ziua lor nu era respectată.
Teclele erau asemănate cu Filipii, patronii lupilor, și puteau fi numite, în unele regiuni, Strefetitele, Trisfetitele sau Teclele Berbecilor.
Când lupul se apropie de turmă
Sfârșitul lunii septembrie deschidea o perioadă periculoasă pentru comunitățile pastorale. Nopțile deveneau mai lungi, turmele coborau treptat din munte, iar lupii începeau să se apropie de stâne și gospodării.
De aceea, Teclele nu erau o sărbătoare abstractă. În spatele credințelor stătea o teamă foarte concretă: pierderea animalelor de care depindea supraviețuirea familiei.
În unele zone, sărbătoarea se prelungea sau se suprapunea peste Zilele Berbecarilor, ținute între 26 și 29 septembrie. Berbecii deveneau atunci centrul vieții pastorale, iar turma trebuia apărată nu numai prin pază, ci și prin respectarea rânduielilor nevăzute.
Lupul nu era privit doar ca animal sălbatic. El aparținea hotarului dintre lumi: pădure și sat, întuneric și lumină, ordine și haos. Nu era bine să-i rostești numele fără rost și nici să faci gesturi despre care se credea că i-ar putea deschide drumul spre animale.
De ce nu se mătura în ziua Teclelor?
Una dintre cele mai stranii interdicții spunea că în ziua Teclelor nu trebuia măturată casa și nici aruncată cenușa din vatră.
Credința era că lupoaicele ar putea găsi cărbunii aprinși, i-ar mânca și s-ar înmulți. Un gest gospodăresc neînsemnat devenea astfel o primejdie pentru întreaga comunitate.
În logica rituală, cenușa nu reprezenta un simplu gunoi. Ea păstra în sine urma focului. Era materia rămasă după ce flacăra se stinsese, dar puterea ei nu dispăruse cu totul.
Aruncarea cenușii în afara casei însemna scoaterea unei bucăți din focul domestic în spațiul sălbatic. Iar ceea ce era lăsat dincolo de hotarul gospodăriei putea ajunge în stăpânirea fiarelor.
Nu lupii trebuiau hrăniți cu focul casei.
Lâna și pieile trebuiau lăsate în pace
În această zi nu se lucrau lâna și pieile de animale. Interdicția era legată, din nou, de teama că sălbăticiunile ar putea fi stârnite împotriva turmelor.
Există aici o formă veche de gândire magică: lucrul făcut asupra unei părți a animalului putea acționa asupra animalului întreg. Dacă lâna era trasă, tăiată sau răsucită, aceeași violență simbolică putea ajunge la oaia aflată în turmă.
Omul nu se oprea din lucru din comoditate. Se oprea pentru a nu tulbura ordinea nevăzută a lumii.
În societatea tradițională, interdicția nu însemna lipsa acțiunii. A nu face nimic era, uneori, cea mai importantă acțiune rituală.
Teclele, între foc și colții lupului
Focul și lupul par să aparțină unor lumi diferite. Unul stă în centrul casei, celălalt pândește dincolo de hotarul ei.
Dar tocmai această opoziție dezvăluie sensul sărbătorii.
Focul domestic reprezenta viața, hrana și continuitatea familiei. Lupul reprezenta pădurea, iarna care se apropia și forța pe care omul nu o putea domestici. Teclele stăteau între cele două lumi, acolo unde neglijența putea lăsa haosul să intre în gospodărie.
Sărbătoarea nu promitea că lupii vor dispărea. Nici că focul nu va izbucni vreodată.
Promitea doar că hotarul putea fi păstrat, dacă omul știa când să lucreze și când să-și retragă mâinile.
Ce a rămas din vechea sărbătoare?
Astăzi, cei mai mulți nu mai țin Teclele și probabil nici nu le-au auzit numele. Nu mai păzim cenușa ca să nu o mănânce lupoaicele și nu mai lăsăm lâna neatinsă de teamă că am putea stârni fiarele.
Dar ideea din spatele sărbătorii nu este chiar atât de îndepărtată.
Teclele vorbesc despre o lume în care omul știa că nu controlează totul. Exista un timp pentru muncă, unul pentru apărare și unul în care până și mâinile trebuiau să tacă.
Pe 24 septembrie, satul nu izgonea lupul.
Îi închidea drumul spre casă.
Surse
- Ion Ghinoiu, Zile și mituri. Calendarul țăranului român
- Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești
- Institutul Național al Patrimoniului – „Teclele Berbecilor”
- Calendarul popular românesc – consemnări despre sărbătorile pastorale de toamnă