Crucea, șarpele și ultimele plante de leac
În calendarul popular românesc, toamna nu începea când cădea prima frunză. Începea când pământul își chema vietățile înapoi, florile își spuneau ultimele taine, iar șerpii coborau în adânc purtând între ei o piatră despre care se credea că poate vindeca orice boală.
Pe 14 septembrie, lumea se închidea.
Ziua este cunoscută în calendarul creștin drept Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătoare care amintește aflarea Crucii la Ierusalim și înălțarea ei înaintea credincioșilor, în anul 335, precum și readucerea ei în Biserica Sfântului Mormânt în secolul al VII-lea. Este o zi de post, legată de Patimile și moartea lui Hristos.
Dar calendarul popular a așezat în jurul acestei date o lume mult mai veche și mai aspră: sfârșitul verii agrare, începutul culesului viilor, ultimele buruieni de leac, adunarea șerpilor și închiderea pământului.
Aceeași zi purta trei nume: Ziua Crucii, Cârstovul Viilor și Ziua Șarpelui.
Trei nume pentru același prag.
Pământul nu era decor. Era autoritate.
În credințele populare, la Ziua Crucii, gângăniile și târâtoarele intrau în pământ și rămâneau acolo până la Alexii, pe 17 martie. Pământul se deschidea primăvara și se închidea toamna, asemenea unei porți care nu răspundea omului, ci unei ordini mai vechi decât el.
Nu toate făpturile erau însă primite.
Despre șarpele care mușcase un om în timpul verii se spunea că nu mai putea coborî în adăpostul subteran. Pământul îl refuza. Rămânea afară, expus frigului, fiindcă încălcase legea nevăzută dintre om, animal și anotimp.
Aceasta este o credință populară consemnată, nu o afirmație despre comportamentul biologic al reptilelor. Dar imaginea este de o forță rară: pământul nu apare numai ca mamă care primește totul înapoi. Apare și ca judecător. Ocrotește ciclul, dar îl exclude pe cel care a tulburat ordinea.
În lectura simbolică, lumea subterană nu înseamnă doar moarte. Este locul în care viața retrasă este păstrată până când poate reveni. Sămânța, rădăcina, șarpele și strămoșul dispar din privire, dar nu încetează să existe.
Pământul nu îi înghite. Îi depozitează.
Soborul șerpilor și piatra nestemată
Înainte de coborârea lor, șerpii s-ar fi adunat în alunișuri. Se încolăceau unii în alții și plămădeau o piatră nestemată, purtată în gușă, căreia i se atribuiau puteri vindecătoare.
Cel care dorea să dobândească putere asupra bolilor trebuia să urmărească soborul și să fure piatra prin forță sau vicleșug. Nu era un dar oferit cu bunăvoință. Cunoașterea trebuia smulsă din cercul șerpilor, iar dobândirea ei implica primejdie.
Etnografic, aceasta este o legendă populară despre „piatra șarpelui”. Simbolic, însă, șarpele concentrează exact operațiunea anotimpului: își retrage forța din lumea vizibilă, o adună, o compactează și o duce sub pământ.
Piatra este puterea devenită materie.
Nu întâmplător, șarpele își schimbă pielea, trăiește aproape de sol și dispare periodic în găuri și crăpături. Pentru imaginarul tradițional, el putea traversa hotarul dintre suprafață și adânc fără să moară. Era o vietate a pragului — suficient de apropiată de om pentru a-i apărea în gospodărie, dar niciodată pe deplin domesticită.
De Ziua Șarpelui, nici măcar numele lui nu trebuia rostit. În locul său puteau fi folosite nume ocolitoare: Domn, Curea, Cel care se Târăște. Numele direct cheamă. Eufemismul ține puterea la distanță.
Ultima zi a buruienilor de leac
Ziua Crucii era considerată și ultima zi în care se mai puteau culege anumite plante de leac: boz, micșunele, mătrăgună, năvalnic și iarba de năjit. Ele urmau să fie păstrate și folosite de-a lungul anului în medicina populară sau în practici magice.
Aici este importantă delimitarea: faptul că o plantă era folosită tradițional nu dovedește automat eficiența ori siguranța ei medicală. Mătrăguna, de pildă, este toxică. Ceea ce ne interesează în acest articol este locul acestor plante în calendarul și imaginarul comunității.
După Ziua Crucii, puterea vegetală nu mai era socotită disponibilă în același fel. Vara agrară se încheia. Planta ieșea din timpul expansiunii și intra în timpul uscării, al seminței și al rădăcinii.
În această noapte, spuneau unele credințe, femeile știutoare puteau auzi florile vorbind. Pentru câteva clipe, înainte de a se usca, ele își dezvăluiau tainele și se plângeau una alteia că vor muri.
Florile care apăreau după hotar deveneau suspecte. Brândușa de toamnă și fragii întârziați puteau fi socotite „necurate” sau aparținând morților. Nu pentru că natura greșise anotimpul, ci pentru că orice apariție produsă după închiderea oficială a lumii vegetale părea să vină din celălalt teritoriu.
Floarea târzie nu mai era simplă floare. Era supraviețuitoare, revenire sau mesager.
Cârstovul Viilor: rodul pe care omul nu îl ia pe tot
În zonele viticole, Ziua Crucii marca începutul culesului și era numită Cârstovul Viilor. Viile și butoaiele puteau fi binecuvântate, iar din roadele viei și ale livezii se făceau ofrande pentru strămoși.
Uneori, ultimii struguri nu erau culeși. Erau lăsați pe butuc pentru păsări și purtau numele de „strugurii lui Dumnezeu”. Gestul păstra o limită sănătoasă între recoltă și jaf: omul putea lua rodul, dar nu trebuia să ia totul.
O parte rămânea cerului, păsărilor, morților sau pământului care făcuse posibilă recolta.
Aceasta nu era generozitate decorativă. Era recunoașterea unei datorii. Rodul nu era produs exclusiv de mâna omului, chiar dacă omul îl îngrijise. Ploaia, căldura, solul, insectele și timpul lucraseră fără să ceară salariu și, probabil, fără să fie impresionați de sentimentul nostru de proprietate.
Crucea ca hotar
Crucea creștină, răscrucea folclorică și împărțirea spațiului în patru direcții nu trebuie declarate identice istoric. Ele aparțin unor contexte diferite. Dar pot fi puse în dialog la nivel simbolic.
Crucea fixează un centru și împarte spațiul. Marchează întâlnirea dintre verticală și orizontală, dintre ceea ce coboară și ceea ce se întinde, dintre cer și drumurile pământului.
La 14 septembrie, această geometrie devine calendaristică. O axă separă vara de iarnă, lumea de suprafață de lumea subterană, planta vie de buruiana uscată, rodul omului de partea lăsată nevăzutului.
Nu este nevoie să declarăm aceste credințe „ritualuri dacice” pentru a le face mai misterioase. Misterul lor rezistă foarte bine și fără certificat de autenticitate fabricat în comentariile de pe internet.
Avem deja ceva mai valoros: mărturia unei lumi în care anotimpurile nu erau simple schimbări meteorologice. Erau modificări de jurisdicție.
Vara aparținea suprafeței, creșterii și vietăților care mișună. Iarna aparținea rădăcinilor, șerpilor retrași, semințelor și morților.
Iar între ele stătea Ziua Crucii.
Nu ca o dată decorativă în calendar, ci ca un zăvor.
În ziua aceea, florile își spuneau tainele, șerpii își strângeau puterea, iar pământul își închidea porțile.
Și cine rămânea afară trebuia să suporte iarna.
Notă documentară
Obiceiurile și credințele prezentate sunt consemnate în materialul Institutului Național al Patrimoniului, „Ziua Crucii, Cârstovul Viilor, Ziua Șarpelui”, care citează lucrări de Antoaneta Olteanu, Irina Nicolau, Narcisa Știucă, Elena Niculiță-Voronca, Ion Ghinoiu, Artur Gorovei și Romulus Antonescu. Interpretările despre pământ ca instanță, retragerea puterii și modificarea „jurisdicției” anotimpurilor aparțin lecturii simbolice Astre Măiastre.
Sursă principală: https://cimec.ro/etnografie2/sarbatori-si-obiceiuri-traditionale/sarbatori-si-obiceiuri-de-toamna/septembrie/ziua-crucii-carstovul-viilor-ziua-sarpelui/