Există momente în an când lumea pare că își ține respirația.

Clipe în care ordinea obișnuită se subțiază, iar omul simte nevoia să aprindă focuri, să împletească plante și să marcheze hotarele.

Sânzienele aparțin unui asemenea prag.
Nu sunt doar o celebrare a verii și a luminii, ci momentul în care Soarele ajunge la apogeu.
Iar orice apogeu poartă deja în el începutul coborârii.

În folclorul românesc vechi, Drăgaicele nu erau simple zâne cu flori în păr.
Erau făpturi ale văzduhului și ale rodului, forțe ambivalente ale naturii, respectate mai mult decât erau idealizate.

Aduc fertilitate, belșug și vindecare, dar natura lor este profund ambivalentă.
Pentru că sacrul vechi nu era „drăguț”.
Era puternic.

Sânzienele stau într-unul dintre cele mai tensionate momente ale anului: perioada solstițiului de vară, când lumina atinge apogeul și începe încet întoarcerea spre întuneric.
Iar o trecere nu se făcea niciodată fără reguli.

Drăgaicele poartă în ele toate elementele lumii vechi.
Sunt Aer, pentru că aparțin văzduhului: dansează nevăzute, ridică vârtejuri și aduc schimbarea vremii.
Sunt Foc, pentru că se nasc în momentul puterii maxime a Soarelui, când lumina atinge punctul cel mai înalt al anului.
Sunt Pământ, pentru că stăpânesc rodul: spicele, câmpurile, plantele culese la vremea lor și maturizarea naturii.
Și sunt Apă, prin roua dimineții de Sânziene, prin spălările ritualice și prin credința că în această noapte natura primește o putere aparte.
Poate tocmai de aceea erau temute.
Nu reprezentau o singură forță.
Reprezentau natura întreagă, în clipa în care ajunge la apogeu.

Nu este întâmplător că Drăgaicele erau legate și de furtuni.
După apogeul solar, când pământul este încărcat de căldură, cerul începe să răspundă.
Este vremea vijeliilor de vară, a tunetelor și a grindinei care poate distruge într-o clipă rodul crescut luni întregi.
Pentru omul vechi, aceasta nu era o simplă schimbare de vreme.
Era dovada că aceeași forță care hrănește câmpul poate deveni devastatoare.
Bătrânii nu le celebrau cu optimism naiv, ci cu respect.

În credințele populare, cine încălca ziua lor putea fi „luat din Drăgaică”, pocit sau pedepsit prin forțele naturii.

Drăgaicele erau apropiate de lumea misterioasă a Ielelor, Rusaliilor și Șoimanelor: ființe ale văzduhului care puteau aduce atât binecuvântare, cât și dezechilibru.
Dar în cealaltă mână, Drăgaica ținea cununa.
Și aici se ascunde partea uitată.

Cununa de Sânziene nu era un simplu ornament de vară.
Era un cerc viu.
Un simbol al ciclului complet: creștere, rod, moarte și întoarcere.
Fetele adunau florile câmpului și împleteau cununi. Le purtau pe cap, le puneau la porți, la hotare, la stupi, la holde sau le aruncau pe acoperișul casei.

Felul în care rămânea cununa era citit ca semn pentru anul ce urma.
Omul nu împletea doar flori.

Împletea o înțelegere cu natura.

Pentru că aceeași putere care coace grâul poate aduce grindina.
Aceeași lumină care hrănește poate arde.

De aceea noaptea de Sânziene era și o noapte a plantelor de protecție.
Pelinul, usturoiul și ierburile culese la timpul lor erau puse la praguri, la ferestre, în casă sau păstrate pentru nevoie.
Nu pentru decor.
Ci pentru că pragul era locul unde lumea omului atingea necunoscutul.

Iar acest limbaj al apei și plantelor apare în multe culturi europene.
În Italia, în noaptea de San Giovanni, se pregătește încă Acqua di San Giovanni: flori și plante lăsate peste noapte sub cer, în roua nopții, apoi folosite dimineața ca gest simbolic de curățare și protecție.
Aceeași poveste spusă în altă limbă.
Apa.
Planta.
Pragul.

Poate anul acesta păstrăm un gest vechi.
O cunună.
Un vas cu apă și ierburi sub cer.
O clipă în care ne amintim că natura nu a fost niciodată doar frumoasă.
A fost vie.
Iar ceea ce este viu cere respect.