Muma Pădurii nu e bătrânica simpatică din povești.
E pădurea însăși când nu mai are chef de oameni.
Nu locuiește în codru, ci este codrul.
Trupul ei e din scoarță, părul din liane, respirația din ceață.
Nu vine spre tine pe drum, te lasă să intri prea adânc și apoi închide ieșirea.
În folclor, ea pedepsește rătăcirea.
Nu pentru că te-ai pierdut, ci pentru că ai crezut că pădurea e doar lemn și potecă. Copiii neascultători dispar, vânătorii prea siguri pe ei se întorc fără glas, iar cine o vede direct în ochi uită drumul spre casă.
Arhetipal, e Lilith în partea ei sălbatică și Pluto în rădăcini.
Lilith, pentru instinct, frică veche, orientare după miros și foșnet.
Pluto, pentru pierdere, transformare și coborârea forțată în întuneric.
Ea nu atacă frontal.
Te învârte în cerc până când mintea cedează.
Aici apare o notă de Neptun: îți schimbă sunetele, îți mută reperele, îți face copacii să semene între ei până când nu mai știi dacă mergi înainte sau te afunzi.
Dacă solomonarul judecă de sus, din furtună, Muma Pădurii judecă de jos, din humă.
El lovește satul.
Ea înghite individul.
Nu e malefică din cruzime, ci din lege. Pădurea nu e loc de cucerit, e loc de respectat.
Cine intră cu aroganță, iese, dacă mai iese, cu mintea mușcată.
Muma Pădurii nu te vânează.
Te lasă singur cu tine în întuneric.
Și dacă nu suporți liniștea aceea, înseamnă că nu ea e pericolul.
Tu ești.
Când deja o vezi, ai intrat prea adânc pe teritoriul ei.