Să lăsăm puțin deoparte iconografia creștină și să coborâm mai adânc, spre rădăcinile păgâne ale acestei sărbători.
În straturile vechi ale folclorului românesc, Rusaliile nu sunt despre ramuri de tei, porumbei albi și pioșenie. Sunt despre morți care nu vor să plece, despre spirite care refuză să se întoarcă în întuneric și despre una dintre cele mai fascinante confruntări ritualice din întreaga cultură populară românească.
Numele vine din vechiul festival roman Rosalia, sărbătoarea trandafirilor dedicată cultului morților. Însă odată ajuns pe pământ românesc, vechiul ritual roman s-a amestecat cu credințe locale mult mai vechi, legate de sufletele morților, de spiritele văzduhului și de forțele nevăzute care puteau interveni în viața oamenilor.
În credința populară, Joia Mare era momentul în care porțile dintre lumi se deschideau.
Sufletele morților primeau libertate de mișcare.
Timp de cincizeci de zile puteau reveni printre cei vii. Se întorceau pe la casele lor, se așezau pe lângă foc, priveau gospodăriile pe care le lăsaseră în urmă și se hrăneau simbolic din aburul mâncării și din pomenile lăsate pentru ei.
Nu aparțineau nici lumii vii și nici lumii morților.
Se aflau între.
Într-un spațiu de frontieră.
Iar folclorul știe foarte bine că lucrurile aflate între două lumi sunt rareori inofensive.
Rusaliile marchează sfârșitul acestei perioade.
Este ziua în care porțile trebuie să se închidă.
Ziua în care sufletele trebuie să se întoarcă în pământ.
Numai că nu toate vor să plece.
Și de aici începe adevărata poveste.
În multe regiuni ale țării, Rusaliile sunt identificate cu Ielele, Dânsele, Șoimancele sau Cele Frumoase. Spirite feminine misterioase care dansează prin poieni, la răscruci de drumuri, lângă izvoare și pe câmpuri pustii. Nu sunt zânele delicate ale romantismului modern și nici personajele cuminți ale basmelor pentru copii.
Sunt forțe ale văzduhului.
Fiice ale vântului.
În numeroase tradiții populare apar și dispar odată cu vijelia. Sunt auzite înainte de a fi văzute. Trec prin aer asemenea unei rafale și lasă în urmă boală, tulburare și teamă.
În limbaj simbolic, Rusaliile aparțin Aerului și Apei.
Aerul care tulbură mintea.
Aerul care împrăștie gândurile și dizolvă limitele realității.
Apa care inundă subconștientul și scoate la suprafață tot ceea ce era ascuns.
Împreună produc transă, halucinație, delir și pierderea orientării.
Dacă aveai neșansa să le vezi dansul, să intri în hora lor sau să le tulburi locul, puteai fi „luat din Rusalii”.
Aceasta nu era o metaforă.
Era diagnosticul popular.
Omul cădea din picioare.
Își pierdea vorba.
Nu își mai recunoștea familia.
Rătăcea fără țintă.
Avea convulsii.
Uneori rămânea paralizat.
Alteori dansa compulsiv până la epuizare.
Astăzi medicina vorbește despre accidente vasculare cerebrale, epilepsie, insolații severe, psihoze și alte afecțiuni neurologice sau psihice.
Satul tradițional avea altă explicație.
Omul intrase în contact cu ceva ce nu aparținea lumii vii.
Și dacă exista boala, exista și leacul.
Iar satul nu chema psihologul, chema Călușarii.
Pentru omul tradițional, cel luat de Rusalii nu suferea doar de o afecțiune a trupului. Ceva îi tulburase sufletul. Ceva îi spărsese granițele dintre lumea văzută și cea nevăzută. Iar ceea ce fusese deschis trebuia închis la loc.
Aici intrau în scenă Călușarii.
Astăzi îi vedem dansând la festivaluri și îi privim ca pe una dintre cele mai spectaculoase tradiții românești. În trecut însă, ei nu erau dansatori.
Erau vindecători ritualici.
O confrerie sacră care își asuma sarcina de a lupta cu Rusaliile și de a recupera omul pierdut dintre lumi.
Puterea lor începea cu Steagul Călușului.
Acesta era ridicat într-un loc retras și împodobit cu pelin, usturoi și panglici colorate. În jurul lui era depus jurământul, iar membrii cetei intrau pentru câteva zile într-o stare aparte, supunându-se unor reguli stricte și unor interdicții care îi separau de restul comunității.
Pelinul și usturoiul nu apar întâmplător.
Sunt plante amare, plante de hotar și plante de protecție.
În limbaj simbolic aparțin Pământului și Focului.
În limbaj astrologic poartă amprenta lui Saturn și Marte.
Saturn trasează granița.
Marte o apără.
Saturn reconstruiește ordinea.
Marte izgonește intrusul.
Exact ceea ce trebuia făcut atunci când Rusaliile pătrundeau în lumea oamenilor.
În fruntea cetei stătea Vătaful.
El conducea dansul, stabilea regulile și menținea controlul întregului ritual.
La celălalt capăt se afla Mutul.
Poate cea mai misterioasă figură din întregul folclor românesc.
Masca îi ascundea chipul. Nu vorbea. Comunica prin gesturi exagerate, obscene și provocatoare. Purta adesea un falus de lemn, simbol al vitalității și fertilității, și introducea în ritual exact acea doză de haos fără de care transformarea nu putea avea loc.
Pentru omul modern pare un bufon.
Pentru omul tradițional era haosul însuși, capturat și pus în slujba comunității.
Când un om era considerat luat de Rusalii, era întins pe pământ în centrul cercului.
În jurul său începea dansul.
Clopoțeii răsunau necontenit.
Botele loveau țărâna într-un ritm precis.
Praful se ridica în aer.
Corpurile dansatorilor intrau într-un efort aproape extatic.
La anumite momente ale ritualului, Călușarii săreau peste bolnav. Gestul nu era întâmplător. În imaginarul popular, prin această traversare simbolică, forța care provocase boala era obligată să se retragă. Energia cetei cobora asupra celui suferind și îl readucea înapoi în lumea oamenilor.
Privit din exterior, pare un dans.
Privit prin ochii satului tradițional, era o luptă.
O confruntare dintre Aer și Pământ.
Dintre Apa haosului și Focul care purifică.
Dintre lumea care refuză să se întoarcă în mormânt și lumea care încearcă să își recapete echilibrul.
Rusaliile ne amintesc de o vreme în care natura nu era decor pentru fotografii și nici fundal pentru escapade de weekend.
Era o forță vie.
Imprevizibilă.
Uneori ostilă.
O lume în care oamenii știau că există momente când trebuie să te oprești, să taci și să respecți granițele dintre lumi.
Astăzi nu ne mai temem că vom vedea Hora Ielelor într-o poiană.
Dar continuăm să fim luați de propriile Rusalii.
Burnout.
Anxietate.
Obsesii.
Insomnii.
Gânduri care nu mai tac.
Am schimbat diagnosticele.
Am schimbat limbajul.
Am schimbat spiritele.
Dar experiența a rămas surprinzător de aceeași.