Apa Peștilor sunt mările și oceanele.
Întinderile de apă fără margini.
Curentul care te trage fără să-l vezi.
Adâncurile în care lumina nu mai ajunge și unde trăiesc creaturi pe care omul nici acum nu le înțelege complet.
Sunt cețurile, furtunile maritime, uraganele și valurile care înghit corăbii întregi fără să lase explicații în urmă.
Dar Apa Peștilor nu este doar atât.
Este tot ce dizolvă granițele conștiinței: alcoolul, dro….., anestezicele, somnul, visele, parfumul, fumul, otrava, medicamentele, gazele, substanțele halucinogene, chiar și muzica sau cinemtografia, într-o formă simbolică.
Tot ce te scoate din realitatea concretă și te bagă într-o stare fluidă, alterată, neclară, ține de acest teritoriu.
De asta Peștii și Neptunul sunt atât de legați de dependențe, extaz mistic, transă, hipnoză, artă, iluzii, escapism, sacrificiu și pierderea identității.
Aceeași energie poate crea un sfânt, un poet, un dependent, un muzician genial sau un om care se autodizolvă încet fără să-și dea seama.
Pentru că Neptun nu sparge realitatea.
Neptun o topește.
Aici apa nu mai hrănește.
Nu mai protejează.
Ea dizolvă.
Apa Peștilor nu are limite clare.
Nu știe unde se termină omul și unde începe lumea.
Absoarbe tot: atmosfera din cameră, vocea celui din față, privirea unui străin, muzica auzită într-un supermarket la ora greșită. Un burete cosmic. Foarte eficient pentru artă. Absolut catastrofal pentru sistemul nervos.
Apa Peștilor nu funcționează logic. Funcționează prin rezonanță.
Simte înainte să înțeleagă.
Uneori nici nu poate explica de ce îi este frică, dor sau greață.
Pur și simplu „a intrat ceva în el”.
Și da, uneori acel „ceva” este doar anxietatea colectivă a unei specii care își verifică telefonul la fiecare 11 secunde.
Specie magnifică.
A inventat submarine și burnout în același secol.
În forma ei înaltă, această apă este compasiune pură. Omul care îți vede durerea înainte să vorbești. Artistul care transformă suferința în frumusețe. Vindecătorul. Misticul. Cel care înțelege că lumea nu poate fi controlată doar prin logică și beton.
Dar în forma ei joasă, Apa Peștilor devine ceață. Evadare. Dependență. Autoamăgire. Omul care fuge de realitate pentru că realitatea îl rănește prea tare. Și atunci adoarme în fantasme, promisiuni, nostalgii și oameni imposibili.
Pentru că Peștii nu caută iubirea.
Caută contopirea.
Problema este că atunci când te dizolvi complet în ceilalți, riști să nu mai știi cine ești fără ei. Aici apare sacrificiul dus până la autodistrugere. Salvatorul care se îneacă încercând să-i scoată pe toți la mal.
Apa Peștilor seamănă cu oceanul noaptea: frumos, infinit și puțin înfricoșător. Nu vezi fundul. Nu știi ce trăiește acolo. Dar exact din adâncul acela se nasc visele, arta și zeii.