În mitologia greacă, Taurul este forma prin care dorința divină coboară în lume fără violență.
Nu ca fulger, nu ca poruncă, ci ca trup viu.
Zeus nu apare ca zeu.
Se face taur alb, masiv, calm, cu o forță care nu amenință, ci atrage.
Animal sacru, fertil, așezat în iarbă ca și cum ar fi aparținut locului dintotdeauna.
Europa, prințesa feniciană de care acesta era îndrăgostit, îl vede și nu se teme.
Se apropie, îl atinge, îi simte căldura.
Blândețea lui ascunde o putere care nu cere, ci așteaptă.
Când se urcă pe spatele lui, trecerea este deja făcută.
Taurul intră în mare și nu se mai întoarce.
Apa devine prag, iar drumul nu mai e ales, ci trăit.
Din această unire se naște Creta, o dinastie, un centru de civilizație.
Mitul spune clar: lumea se întemeiază prin materie, prin trup, prin dorință care prinde formă.
Mai târziu, când Europa s-a căsătorit, povestea nu a fost lăsată să se piardă.
Zeus a decis să imprime, la propriu, amintirea iubirii lor într-un loc unde timpul nu o poate șterge.
A ridicat taurul alb pe cer, fixându-i silueta în stele, pentru ca ea și toți oamenii să o poată recunoaște.
Astfel a luat naștere Constelația Taurului.
Mitul nu rămâne poveste.
Este mutat pe boltă.
Iubirea devine reper cosmic.
Taurul ceresc devine una dintre cele mai vechi constelații cunoscute.
– Aldebaran, ochiul care veghează
– Hyadele, ploaia și fertilitatea
– Pleiadele, ritmul ciclurilor
Când Taurul apărea pe cer, oamenii știau:
pământul rodește.
Cerul confirma viața.
În om, Taurul nu mai este zeu și nici stea.
Este corpul care vrea să rămână.
– stabilitate
– atașament
– construire lentă
Taurul uman investește timp, materie, simțuri.
Nu se grăbește să plece, pentru că a clădit.
În mit: iubirea care ia formă.
Pe cer: memoria ridicată în stele.
În om: forța care face lucrurile să dureze.