Capricornul nu începe ca un erou.
Începe ca un instinct care vrea să trăiască.
Pan era zeul pădurilor, al turmelor și al instinctului crud.
Jumătate om, jumătate țap, locuia în peșteri și pe versanți, departe de eleganța Olimpului.
Nu era frumos.
Nu era diplomatic.
Era fertil, neliniștitor, viu.
De la el vine cuvântul „panică”, frica aceea bruscă, fără explicație, care îți golește plămânii.
Când Typhon, monstrul uriaș născut din Gaia, atacă zeii, Olimpului nu mai e loc de discursuri.
Zeii fug.
Pan sare în Nil ca să scape.
Partea care intră în apă se transformă în pește, partea rămasă afară rămâne țap.
O metamorfoză incompletă.
Nicio simetrie sacră.
Doar adaptare.
Zeus îl așază pe cer drept recunoaștere, sub formă de constelație.
Nu pentru noblețe, ci pentru supraviețuire. Așa apare Capricornul, creatura care unește stânca și abisul.
Pe cer, constelația Capricornus este discretă, aproape palidă.
Nu are dramatismul Leului, nici teatrul Scorpionului.
Marchează simbolic zona solstițiului de iarnă, momentul în care lumina atinge minimul.
Nu promite.
Delimitează.
Nu inspiră.
Rezistă.
Capricornul din om nu caută aplauze.
Caută siguranță.
Ambiția lui nu e romantică, e defensivă.
Urcă, pentru că jos e pericol.
În el coexistă instinctul care simte adâncul și disciplina care construiește treaptă cu treaptă.
Știe că timpul erodează tot.
Știe că lumea nu e blândă.
Nu neagă frica.
O administrează.
Nu respinge emoția.
O comprimă până devine structură.
Dacă îl vezi în vârf, să știi că nu e acolo pentru glorie.
E acolo pentru că a învățat devreme că, dacă nu urci, te îneci.
Capricornul nu e semnul care strălucește primul.
E cel care rămâne când restul luminii s-a stins.