Povestea începe cu o mamă și un fiu.
Afrodita, zeița iubirii și a atracției care ține lumea legată, și Eros, fiul ei și al lui Ares, forța dorinței care pune viața în mișcare.
Nu simboluri decorative, ci principii esențiale.
Fără ei, lumea nu se mai caută pe sine.
În acel timp, zeii Olimpului erau provocați de Typhon.
Nu un monstru oarecare, ci ultima mare forță a haosului primordial, născut din Gaia pentru a răsturna domnia lui Zeus.
Typhon nu voia doar putere.
Voia să distrugă ordinea olimpiană și să readucă lumea în haos brut.
A fost un război pentru însăși structura cosmosului.
Când Typhon a atacat, zeii au fost înfricoșați.
Unii s-au ascuns.
Alții s-au transformat.
Nu a fost un moment de glorie eroică, ci de supraviețuire.
Afrodita și Eros au fugit împreună.
Mamă și fiu.
Nu pentru că erau slabi, ci pentru că rolul lor nu era să lupte.
Iubirea și dorința nu pot învinge haosul prin forță.
Ele trebuie să rămână vii, altfel lumea se usucă.
Ajunși la malul apei, s-au transformat în pești și s-au aruncat în adânc.
Pentru a nu se pierde unul de celălalt în curenți, s-au legat cu o sfoară.
Legătura lor era mai importantă decât forma lor.
După ce haosul a fost înfrânt și ordinea restabilită, imaginea celor doi pești legați a fost ridicată pe cer sub formă de constelație.
Nu ca simbol al victoriei, ci ca amintire a unei lecții: uneori supraviețuirea vine din retragere, nu din confruntare.
Constelația Peștilor arată doi pești legați, fiecare trăgând într-o direcție, dar uniți printr-un fir.
Relația rămâne.
Forma se schimbă.
La nivel uman, Peștii sunt cei care poartă această lecție.
Nu sunt slabi, ci permeabili.
Absorb, se dizolvă, simt înainte să înțeleagă. Trăiesc într-o lume fluidă, unde adevărul nu mai e fix și granițele se mișcă constant.
Pot fi mistici sau victime, salvatori sau fugari.
Nu pentru că nu știu cine sunt, ci pentru că știu, instinctiv, că identitatea rigidă nu supraviețuiește haosului.
Peștii sunt locul unde ego-ul se dizolvă, dar legătura rămâne.
Capătul cercului, înainte ca totul să înceapă din nou.