Sâmedru în calendarul popular nu este doar numele dat sărbătorii Sfântului Dumitru. Este unul dintre marile praguri ale anului pastoral românesc: momentul în care turmele se întorc, contractele vechi se încheie, focurile ritualice se aprind, iar comunitatea încearcă să citească iarna care se apropie.
În noaptea de Sâmedru, satul urca pe deal ca să privească arderea unui copac.
Nu era un foc aprins pentru lumină și nici doar un prilej de petrecere. În mijlocul rugului putea fi ridicat un brad întreg, tăiat din pădure și oferit flăcărilor. În jurul lui se adunau oamenii, se împărțea hrană pentru morți, se făceau pronosticuri despre iarna care urma, iar tinerii săreau peste foc atunci când acesta ajungea la puterea deplină.
La sfârșit, fiecare putea lua acasă un tăciune.
Bradul murea în foc, dar puterea lui pleca în livadă.
Sâmedru, numele popular al Sfântului Dumitru, nu ocupa în calendarul tradițional românesc locul unei simple sărbători religioase. El închidea anul pastoral început la Sângiorz, pe 23 aprilie, și deschidea jumătatea întunecată a timpului. Dacă Sângiorz înfrunzea pădurea și scotea turmele la pășune, Sâmedru desfrunzea codrul, cobora oile de la munte și lăsa frigul să intre în lume.
Între cei doi sfinți, anul era împărțit ca o stăpânire. Unul deschidea vremea, celălalt o închidea. Unul elibera vegetația, celălalt îi retrăgea puterea în pământ.
Pe 26 octombrie se încheiau vechile învoieli dintre ciobani și stăpânii turmelor, se făceau alte tocmeni și se socotea munca întregului sezon pastoral. Era Ziua Soroacelor: momentul în care promisiunile ajungeau la termen, datoriile trebuiau recunoscute, iar fiecare afla dacă mai rămâne în aceeași slujbă și în același rost.
Sâmedru nu venea singur. Înaintea lui mergeau focul și morții.
Focul aprins la hotar
Focurile lui Sâmedru se aprindeau în zilele din jurul sărbătorii, cu variații regionale: de Moșii de Toamnă, în Ajunul Sfântului Dumitru sau, în unele zone, chiar în seara zilei de 26 octombrie. Tocmai această mobilitate arată că nu avem de-a face cu un gest izolat, legat mecanic de o singură dată, ci cu un complex ceremonial așezat în jurul unui mare prag calendaristic.
Pentru rug se adunau lemne de brad, spice, coceni și resturi de cânepă rămase de la melițat. Ceea ce fusese cândva viu, verde și roditor era strâns într-o singură construcție vegetală și dat focului.
În unele forme ale obiceiului, în centrul rugului era înălțat un brad întreg. Copacul vertical, mereu verde, era tăiat, adus din pădure și ars sub privirile comunității. Etnologul Ion Ghinoiu a interpretat acest brad drept substitut al unei divinități vegetale care moare și renaște odată cu timpul calendaristic.
Imaginea este greu de redus la o simplă distracție rurală. O comunitate întreagă privește cum axul verde al pădurii se transformă în flacără, apoi în cenușă. Copacul care unea simbolic pământul cu cerul este culcat, ars și împărțit sub forma tăciunilor.
Aici focul nu este numai distrugător. El desface forma veche pentru a elibera puterea din ea.
Bradul nu dispare. Își schimbă regnul.
Trecerea prin flacără
Când rugul ajungea la puterea maximă, copiii, fetele și feciorii săreau peste foc. Gestului i se atribuiau sănătatea pentru anul următor, protecția și apropierea căsătoriei.
Nu era suficient să privești arderea. Trebuia să treci prin raza ei.
În foarte multe ritualuri de prag, focul delimitează două stări: ceea ce ai fost înaintea trecerii și ceea ce poți deveni după ea. Nu intri propriu-zis în flacără, dar îi traversezi spațiul de putere. Pentru o clipă, corpul se suspendă deasupra focului și trece dintr-o parte în alta.
În cazul lui Sâmedru, traversarea se produce chiar la intrarea în iarnă, când natura nu mai promite creștere vizibilă. Vegetația se retrage, turmele coboară, contractele expiră, iar întunericul ocupă o parte tot mai mare din zi. Omul sare peste foc nu pentru a opri iarna, ci pentru a trece viu prin poarta ei.
În Bucovina apare și focul viu, obținut prin frecarea a două lemne uscate. Cu el erau afumate albinele și stupii, pentru ca insectele să fie „iuți ca para focului”, iar stupina să rămână protejată și roditoare.
Focul nu încălzea doar trupul. Împrumuta iuțeală, sănătate și fertilitate. Calitatea flăcării putea fi transferată omului, animalului, stupului sau pomului.
Morții vin la lumină
În jurul focului se adunau însă și cei care nu mai aveau trupuri cu care să sară peste el.
Moșii de Toamnă, numiți și Moșii lui Sâmedru, aduceau în centrul sărbătorii strămoșii și morții familiei. Se împărțeau grâu fiert, colaci, pâine caldă, lapte, brânză, unt, fructe, nuci, mere, struguri și prune uscate. Uneori, colăceii erau unși cu miere.
Nu întâlnim aici o separare între lumea păstorilor și lumea agricultorilor. Laptele și brânza vin din turmă; grâul și fructele vin din pământ. Întregul univers alimentar al gospodăriei este adus înaintea morților.
Pomana nu era doar amintire. În formulele consemnate, strămoșilor li se cereau sporul casei, belșugul mesei și ajutorul în câmp. Morții primeau hrană, dar rămâneau implicați în economia celor vii. Ei nu erau complet plecați. Continuau să păzească, să influențeze și să participe la rodirea gospodăriei.
Focul lui Sâmedru lumina astfel două comunități deodată: satul vizibil și neamul nevăzut.
La marginea iernii, când hotarele dintre anotimpuri deveneau instabile, comunitatea își chema morții aproape. Nu ca pe niște amintiri sentimentale, ci ca pe niște puteri de care continuitatea casei încă depindea.
Tăciunele dus în livadă
După ce rugul se stingea, oamenii nu lăsau focul pe deal.
Luau câte un tăciune și îl duceau în livadă, unde îl aruncau printre pomi pentru ca aceștia să rodească în anul următor. Acesta este poate cel mai puternic gest din întregul ceremonial.
Materia arsă este scoasă din locul sacrificiului și transportată în locul viitoarei rodiri.
Tăciunele nu mai seamănă cu bradul. Nu mai are rădăcină, coroană, sevă sau verdeață. Este ceea ce rămâne după ce focul a consumat identitatea vizibilă a copacului. Tocmai această rămășiță devine purtătoarea fertilității.
În lectura mea, avem aici un transfer vegetal de putere. Bradul, arborele care își păstrează verdele în timpul iernii, este ars, iar rămășița lui este oferită pomilor care par morți până în primăvară. Viața persistentă a bradului trece simbolic, prin foc, în livada adormită.
Focul nu anulează fertilitatea. O scoate dintr-o formă și o introduce în alta.
Aceasta este una dintre marile operațiuni ale gândirii rituale: nimic valoros nu trebuie lăsat să dispară pur și simplu. Puterea poate fi desprinsă, purificată, transportată și fixată într-un nou loc. Copacul devine flacără, flacăra devine cărbune, cărbunele intră în livadă, iar livada este chemată să răspundă prin rod.
Ceea ce pare mort lucrează deja pentru primăvară.
Sâmedru închide vremea
În tradiția populară, Sâmedru și Sângiorz păstrau cheile vremii. Sângiorz deschidea vara pastorală și înfrunzea codrul; Sâmedru deschidea iarna și lăsa frigul liber peste lume.
Ziua avea și o funcție oraculară. Cerul nopții era privit pentru a afla natura iernii care urma. Seninul putea anunța o iarnă mai blândă, în timp ce norii, ploaia sau ninsoarea prevesteau ger și zăpadă.
Odată cu vremea se citea și viitorul gospodăriei. Direcția în care cădea bradul, puterea focului, fumul și starea cerului puteau deveni semne. Într-un moment de trecere, lumea era considerată mai ușor de întrebat. Ordinea încă nu se fixase complet, iar viitorul putea lăsa urme în cenușă, nori și lemn.
Sâmedru nu era doar stăpânul frigului. Era paznicul unei porți calendaristice. În spatele lui rămânea timpul pășunii; înaintea lui începea timpul adăpostului, al rezervelor și al întunericului.
De aceea se încheiau socoteli. De aceea erau chemați morții. De aceea se ardea un copac.
O lume trebuia închisă corect înainte ca alta să poată începe.
Zeul ars la marginea iernii
Creștinismul îl sărbătorește la 26 octombrie pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Calendarul popular a construit în jurul acestei zile o figură mult mai vastă: Sâmedru, ciobanul care închide anul pastoral, păzitorul cheilor vremii și stăpânul jumătății reci a anului.
Nu este necesar să inventăm certitudini despre originea îndepărtată a obiceiului pentru a-i recunoaște structura. Avem în față un ceremonial al morții și continuității: un arbore este ars, oamenii traversează focul, morții sunt hrăniți, iar tăciunii sunt duși pomilor care vor rodi.
Totul se mișcă între dispariție și transfer.
Bradul moare, dar nu devine inutil. Morții nu mai au trup, dar continuă să hrănească gospodăria. Anul pastoral se încheie, dar chiar în clipa închiderii lui se fac învoielile pentru ciclul următor. Livada intră în frig purtând în ea cărbunele unui copac care nu și-a pierdut niciodată verdele.
Sâmedru nu promite că nimic nu va muri.
Promite ceva mai sever: că moartea unei forme poate hrăni ceea ce încă nu se vede.
La marginea iernii, satul nu încerca să păstreze vara în viață. O ardea cu grijă, îi împărțea rămășițele și trimitea focul sub pomi.
Primăvara avea să găsească acolo tăciunele.
Surse și bibliografie
- Institutul Național al Patrimoniului, „Sărbători tradiționale de toamnă” – secțiunea dedicată zilei de Sâmedru.
- cIMeC – Institutul Național al Patrimoniului, „Focul lui Sumedru, Moșii de Toamnă”.
- cIMeC – Institutul Național al Patrimoniului, „Sân-Medru, Ziua Soroacelor, Nunta Oilor”.
- Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român, Editura Grai și Suflet–Cultura Națională, București, 1995.
- Ion Ghinoiu, Zile și mituri. Enciclopedie a sărbătorilor, ritualurilor, ființelor fabuloase, eroilor și miturilor din panteonul popular românesc, Editura Univers Enciclopedic, 2018.
- Narcisa Știucă, Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri și deslușiri, Editura ASTRA Museum, 2014.