Turmele care pleacă spre iernat, Sfânta Vineri, ospățul oilor și semnele prin care păstorii citesc iarna
Toamna, drumul începe înainte de primul pas. Începe cu întrebarea dacă locul în care te afli mai poate hrăni turma până la primăvară. Pentru păstor, anotimpul nu este numai o schimbare de lumină sau culoare. Este hrană care se împuținează, frig care se apropie și o socoteală pe care nu o poți amâna până după prima ninsoare.
Imaginea unei turme care înaintează pe drum poate părea liniștitoare privită de la distanță. Dar omul care merge cu ea nu contemplă toamna. Are de dus animale vii către un loc în care vor putea trece iarna. Peisajul e frumos. Nu semnează însă nicio garanție.
Transhumanța se naște din această nevoie de a lega locuri care, împreună, pot întreține turma de-a lungul anului. Institutul Național al Patrimoniului o descrie drept o deplasare temporară a oilor pentru iernat, între altitudini și regiuni diferite, folosind pășuni aflate la mare distanță de satul de origine al oierilor.[1]
Există aici o distincție necesară. În clasificările etnografice românești, păstoritul pendulatoriu presupune, în general, văratul animalelor la munte și întoarcerea lor pentru iernat în sat. Transhumanța le duce către alte ținuturi de pășunat și iernat. Autorii nu folosesc întotdeauna termenii în același fel, dar simpla coborâre de la stână nu trebuie confundată automat cu un drum pastoral de mare distanță.[2]
O lume legată prin drumuri
În cercetarea publicată în 2014 de Caroline Juler, bazată pe documentare și interviuri realizate între 2007 și 2013, expresia folosită de oieri pentru asemenea deplasări este „După coada oilor”. Autoarea descrie drumuri de aproximativ 50–300 de kilometri, parcurse în intervale de la câteva zile la mai multe săptămâni. Un caz urmărit este cel al unui crescător din Jina care își ducea turma până în Sălaj pentru iernat.[3]
Cunoașterea traseului conta la fel de mult ca puterea de a-l parcurge. Drumurile erau memorate, iar pășunatul pe traseu presupunea relații și înțelegeri cu oamenii locului. Miriștile ofereau hrană oilor, iar dejecțiile lor fertilizau terenurile.[3]
Din asemenea detalii se vede ce înseamnă, de fapt, să cunoști un drum. Să-i știi numele nu ajunge. Trebuie să poți ține în viață ceea ce duci pe el. Pentru un călător, un popas poate fi ales după priveliște. Pentru un păstor, priveliștea trebuie să conțină și ceva de mâncare.
Lucian David, cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, scrie că păstoritul transhumant:
„a generat, de-a lungul secolelor, un peisaj pastoral, o civilizație pastorală”[4]
Această civilizație lega zonele carpatice de vărat de ținuturile de iernat. UNESCO descrie transhumanța ca pe o practică în care cunoașterea mediului se împletește cu îngrijirea animalelor, meșteșugurile, alimentația, practicile sociale și ritualurile. Elementul multinațional care include România a fost înscris în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității în 2023.[5]
Putem citi, astfel, turma aflată în mișcare și ca pe o legătură între comunități. Drumul transportă animale și produse, dar este parcurs de oameni care au deprinderi, cuvinte, amintiri și un fel propriu de a înțelege timpul. Aceasta este perspectiva din care putem vorbi despre o lume pastorală, fără să transformăm fiecare deplasare într-o procesiune misterioasă.
Sfânta Vineri. Când se desfac turmele
Înainte ca Sâmedru să întoarcă cheia, toamna pastorală are un alt prag: 14 octombrie, sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, numită în tradițiile populare și Vinerea Mare. Numele desemnează aici sărbătoarea cu dată fixă din octombrie. În prezentarea Institutului Național al Patrimoniului, Sfânta Vineri ocrotește îndeletnicirile femeiești, iar ziua ei este ținută și pentru apărarea animalelor de sălbăticiuni.[8]
Turma are nevoie de iarbă, dar gospodăria cere și protecție. În aceeași lume, oamenii tocmesc păstori, pregătesc hrana animalelor și respectă o zi despre care cred că îi poate feri de primejdii. Credința nu plutește deasupra vieții: intră în ea prin lucrurile pe care omul se teme să le piardă.
La acest prag se deschid țarinile pentru pășunatul devălmaș, adică folosirea în comun a terenurilor pentru pășunat. Se pregătește coborârea turmelor către locurile de iernat, se organizează târguri și se tocmesc ciobani.[8] Câmpul de pe care s-a strâns recolta intră astfel în socoteala păstorului. Calendarul agrar și cel pastoral se întâlnesc pe același pământ: după seceră vine turma.
În prezentarea Muzeului Etnografic „Anton Badea” din Reghin, acest hotar ia forma unui obicei numit „Ospățul oilor”. La 14 octombrie se desface turma, se aleg oile, se stabilește unde vor petrece toamna la pășunat — tomnatul — și se plătesc ciobanii. Întoarcerea oamenilor și a animalelor este sărbătorită printr-o masă și o petrecere, între momentele consemnate aflându-se și rugăciunea preotului.[9]
„Se sparge turma” sună aproape ca o nenorocire. În contextul obiceiului, este o operațiune de încheiere a sezonului: fiecare își recuperează animalele, iar înțelegerea care le-a ținut împreună ajunge la socoteală. Oile nu mai sunt privite numai ca o masă albă pe versant. Fiecare are un stăpân; fiecare stăpân are ceva de primit sau de plătit.
Ospățul pune comunitatea la aceeași masă după ce au fost lămurite obligațiile. Aici se încheie o perioadă de muncă împreună. Înainte de a deveni fotografie cu ceață și clopote, coborârea oilor a fost hrană, trudă și răspundere. Pitorescul nu achită simbria.
Data cere însă atenție. Obiceiul descris de muzeu este o mărturie locală, nu programul tuturor stânelor. Studiul lui Radu Totoianu despre păstoritul din Mărginimea Sebeșului plasează începutul tomnatului în jurul lui 14 septembrie, după încheierea socotelilor văratului și împărțirea produselor.[10] La o distanță relativ mică, succesiunea și datele pot fi altele. Muntele, clima și organizarea comunității își spun cuvântul.
De aceea, Sfânta Vineri și Sâmedru trebuie înțelese ca repere ale unei perioade de trecere. În unele locuri, socotelile și desfacerea turmelor se leagă de primul prag; în altele, de al doilea. Iarna nu ajunge la toate stânele în aceeași dimineață.
Nunta oilor: viitoarea primăvară începe toamna
Toamna pastorală cuprinde și pregătirea generației următoare. În dicționarul de credințe tradiționale al lui Romulus Antonescu, „Năpustirea berbecilor” sau „Nunta oilor” desemnează introducerea berbecilor în turmă pentru împerechere.[11] Numele aduce limbajul nunții în viața animalelor de care depinde gospodăria.
Când omul începe să numere zilele până la ger, în turma lui se pregătesc mieii primăverii. Închiderea verii pastorale nu înseamnă că viața intră în repaus. Schimbă miza: de la produsele sezonului care se încheie la animalele sezonului care urmează. Iarna va trebui să țină în viață și această promisiune.
Nici numele obiceiurilor nu se folosesc pretutindeni identic. Volumul Sărbători și obiceiuri, dedicat Banatului, Crișanei, Maramureșului și Olteniei, consemnează în Caraș-Severin și denumirea „nunta oilor” pentru petreceri legate de măsurarea laptelui și alcătuirea turmelor primăvara.[12] În articol, sensul de toamnă privește împerecherea. Această precizare ne lasă să păstrăm bogăția tradiției fără să-i impunem o singură definiție.
Cei care țin cheile anului
Calendarul popular dă acestei lumi două mari praguri. Sângiorz, la 23 aprilie, deschide vara pastorală; Sâmedru, la 26 octombrie, deschide iarna pastorală. În legende, cei doi sfinți poartă cheile anului:
„Sângiorz închide iarna şi deschide vara, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna.”[6]
Imaginea este extraordinar de concretă. Anotimpurile au uși, iar cineva răspunde de ele. Timpul poate fi închis și deschis. Pentru oamenii a căror hrană depindea de iarbă și de sănătatea animalelor, această trecere avea greutate.
Cele două sărbători organizează simbolic anul pastoral; ele nu sunt un orar universal al transhumanței. Nu toate turmele plecau în aceeași zi. Condițiile locului și ale drumului rămâneau hotărâtoare. Calendarul ne arată însă felul în care comunitățile înțelegeau schimbarea sezonului și îi dădeau o formă memorabilă.[1][6]
La Sâmedru se încheiau și socotelile înțelegerilor făcute cu șase luni înainte, la Sângiorz: datorii, chirii și slujbe sezoniere. Pragul anotimpului era și un termen de plată.[7]
Mitologia are chei. Ciobanul are și bani de primit. Cele două pot locui foarte bine în aceeași lume.
Focul de la hotarul iernii
În ajunul de Sâmedru, trecerea capătă și lumina focului. Institutul Național al Patrimoniului consemnează focurile peste care sar tinerii pentru sănătate și rod, pomenirea morților și împărțirea de alimente. După stingerea rugului, tăciunii sunt duși în livezi pentru rodirea pomilor.[8]
În aceeași sărbătoare se întâlnesc turma, livada și memoria celor morți. Oamenii cer ca animalele să treacă iarna, pământul să rodească din nou și cei plecați să primească partea lor. Citită astfel, scena arată cât de strâns erau legate grijile gospodăriei. Focul adună laolaltă ceea ce, într-un calendar modern, am împărți în rubrici diferite.
Drumul turmelor face parte din această trecere, dar focul nu trebuie prezentat ca ritual obligatoriu de plecare în transhumanță. Este un obicei al pragului calendaristic, pe care îl așezăm aici pentru a înțelege lumea în care se desfășura drumul.
Ce culoare are iarna?
În jurul lui Sâmedru apare și un gest de divinație pastorală, consemnat în prezentarea etnografică a sărbătorii publicată de cIMeC:
„ciobanii îşi aştern dulama în mijlocul oilor şi se uită ca să vadă ce fel de oaie se va culca pe ea.”[7]
Oaia neagră prevestea o iarnă blândă. Oaia albă, una aspră.[7] Romulus Antonescu consemnează această credință pentru Vâlcea, oferindu-ne și o localizare a obiceiului.[11]
Ciobanul așterne haina și așteaptă. O acțiune obișnuită a animalului devine răspuns la o întrebare despre vreme. În acest obicei, semnul este citit prin culoarea oii care se culcă pe dulamă. Nu trebuie să adăugăm o explicație inventată despre originea culorilor pentru ca scena să fie puternică.
Albul, atât de ușor asociat astăzi cu puritatea sau cu veștile bune, vestește aici iarna grea. Negrul aduce răspunsul mai blând. Folclorul are propriile asocieri și nu este obligat să respecte paleta noastră de optimism.
Obiceiul aparține contextului pastoral al lui Sâmedru. Sursa consultată nu permite să-l prezentăm drept practică a tuturor păstorilor sau ritual obligatoriu înainte de plecarea în transhumanță. Îl putem așeza alături de povestea drumului fiindcă ambele privesc aceeași mare întrebare a toamnei: cum va trece turma iarna?
Această apropiere este și cheia articolului. Pe de o parte, omul caută pășuni, cunoaște trasee și încheie înțelegeri. Pe de alta, citește un semn. Experiența și credința se întâlnesc în viața aceluiași păstor, fără să fie nevoie să le confundăm.
La capătul verii pastorale, Sâmedru întoarce cheia. Turmele își urmează drumurile către iernat. Iar într-un obicei păstrat în memoria etnografică, o haină este așternută între oi.
Omul a făcut socotelile. Acum așteaptă să vadă ce culoare are iarna.
Institutul Național al Patrimoniului, Sărbători tradiționale de toamnă, rubricile despre 14 octombrie și Sâmedru. Data de 26 octombrie desemnează sărbătoarea Sfântului Dumitru; focurile sunt legate de ajun.
Notă despre citate: fragmentele sunt reproduse din sursele indicate. Citatul despre dulamă este formularea prezentării etnografice cIMeC, nu transcrierea unei mărturii directe de teren. Interpretările și legăturile narative din articol sunt distincte de credințele documentate.
